Am plâns la 300m sub Matterhorn

Tura noastra pentru cucerirea unuia dintre cele mai tehnice vârfuri din Europa începe vineri 13 august 2003 (seara) cu plecarea echipei (Vida Gyorgy, Adrian Pauta, Razzvan Mosoiu) din Oradea spre localitatea Breuil-Cervinia din nordul Italiei aproape de granita cu Elvetia. Drumul pâna la Cervinia l-am facut in 2 zile cu o escala la Cortina D'Ampezzo unde am si dormit (cu cortul, bineînteles).

Luni 16 august urcam pâna la refugiul Abruzzi, aflat la aprox. 2800m altitudine. Vremea se arata buna cu noi de dimineata: soare, multi turisti care urcau si ei pe serpentine sau pe carari scurtaturi la traseu. Cel mai amuzant a fost faptul ca dupa aproape 600m diferenta de nivel ne trezim cu petece de asfalt în drumul forestier. Ne-a apucat râsul gândindu-ne ce bravi alpinisti am fi parut într-o poza de pe Matterhorn cu asfaltul în fundal. Dupa-masa însa vreme se strica si când ajungem noi sus ne astepta 2 surprize: ceata si ploaia. O alta surpriza era faptul ca refugiul Abruzzi care trebuia sa fie cu plata, era închis si se lucra la extinderea lui. Am pus cele 2 corturi mici, dar acestea nu erau pentru ploaie ci erau de zapada, asa ca din punct de vedere al confortului am avut de suferit. Dar numai pâna seara, când muncitorii de la refugiu au coborât în oras iar noi am putut sa ne instalam în „camerele de lux”.

A doua zi însa vremea rea nu a facut loc vremii frumoase mult asteptate asa ca am hotarât sa lasam echipamentul de creasta într-un cort lânga refugiu si sa coborâm în Cervinia pentru a reveni pe o vreme mai îngaduitoare pentru alpinism.

Am revenit la Abruzzi vineri 20 august pe o vreme mai placuta. Am dormit din nou la micul hotel improvizat iar a doua zi am pornit spre refugiul Carrel aflat la 3835m. Vremea însa, chiar când ajungem la partea cea mai complicata se strica si începe sa ninga. Ca urmare n-am mai putut urma poteca (observata mai târziu la coborâre pe vreme buna) si a trebuit sa urcam, cu asigurare, pe o linie ascendenta ghicita de noi prin viscolul dezlantuit. Seara, dupa 12 ore de orbecait prin viscol ajungem si la refugiu Carrel unde ne grabim sa mâncam si sa facem bagajele pentru a doua zi, dupa care ne culcam.

Ziua de duminica, începe promitator fara nori si fara vânt, conditii care aveau sa se mentina spre norocul nostru pâna la sfârsit. Ascensiunea începe bine, eu (rzz) cap, iar Gyury si Adrian secunzi. Mergeam foarte bine in spatele unei echipe de veterani bulgari, care mai auzisera si cunosteau renumiti oameni de munte de la noi din tara. Planul de a urca împreuna cu bulgari ne este dat peste cap de câteva echipe din Cehia si Slovacia care se intercaleaza si nu fac decât sa încurce corzi si sa ne foloseasca asigurarile. Noroc ca dupa 2 echipe care-i întrec bulgarii nu mai rabda si nu+i mai lasa sa treaca pentru ca riscau sa înnopteze pe munte din cauza timpului pierdut cu asteptatul.

Pe la ora 15:30 ajungem la o lungime de coarda sub vârful Pic Tyndall (4241 m) si la cam 300 m sub Monte Cervinio (4476m) fata de 4478m cât e Matterhornul care se afla la 60 de metri de varianta italiana (de pe ruta italiana poti face atât vârful italian cât si cel elvetian dar ruta elvetiana e mai putin tehnica deci mai usoara).

Regrupam deci cam la 4200m altitudine având în fata numai creasta si foarte putine portiuni de catarare care pâna în acel moment au fost atât de multe încât nu ne mai aminteam câte exact am urcat. Conditiile nu au fost însa ideale (marcaje si poteci acoperite de zapada cazute cu o zi înainte) si probabil asta ne-a îngreunat mult situatia. Pornesc pentru ultima lungime din Pic Tyndall, dupa ce vorbesc cu un ghid italian care îmi spune ca, creasta pâna la Cervinio e plina de cornise periculoase si ca el n-a încercat mai departe si nici nu ne-ar sfatui pentru ca e periculos si oricum e prea târziu ca sa mai avem timp si sa ne întoarcem. Ascult cu jumatate de ureche si ma gândesc ca daca bulgarii pot (ei tocmai ieseau pe Pic Tyndall), putem si noi.

Când ma pregateam sa pornesc mai departe Adrian ma striga si-mi spune ca nu mai avem timp sa facem Matterhornul. Cuvintele trec pe lânga urechea mea fara înteles. Mai fac o asigurare dupa care pricep: NE ÎNTOARCEM fara sa fi calcat pe vârful din visele noastre. Ma uit spre Elvetia si vad Vârful cum se iveste de dupa creasta, straluceste blestemata de zapada în soarele puternic spunându-mi parca: „Orar: Duminica - ÎNCHIS”. Parca simt ca ma prabusesc si ma podidesc lacrimile în timp ce stau întors spre Adrian pentru o ultima poza. Tin mascota Shtrumphy-lor strâns în mâna (vroiam s-o fi tinut pe Vârf dar nu a fost sa fie). Apoi începe coborârea, mai grea si mai periculoasa decât urcusul. Coarda însa ni se agata cerându-mi parca sa mai încerc odata. Ma întorc s-o iau si mai arunc o privire piscului inaccesibil mie. Ma întreb: „Oare bulgarii au ajuns?” (Aveam sa aflu a doua zi ca nimeni nu facuse vârful în acea zi, ba mai mult, o echipa de polonezi care ne depasise la urcare a fost recuperata cu elicopterul si transportata la spital dupa noaptea petrecuta în perete.) Cobor de pe creasta si printre lacrimi înghit si eu ceva de mâncare … îmi amintesc ca n-am mâncat de dimineata dar parca nu mai conteaza.

Dupa vreo 15 minute îmi revin si ma concentrez la manevrele de coborâre. Spre seara, coborâtul devine mai anevoios. Ajungem la refugiu Carrel la lumina frontalelor, cu glezna lui Adrian sucita (credeam noi) într-un rapel ghinionist si cu echipa bulgara imediat dupa noi (nu facusera nici ei vârful iar restul echipelor cu exceptia polonezilor se retrasesera mult mai repede). Mai arunc o privire prin întuneric spre vârf iar apoi întorc capul spre refugiu gândindu-ma la ziua revansei.

A doua zi însa e una plina de surprize, glezna lui Adrian nu era doar sucita ci era ruptura în toata regula. Ghizii de la refugiu au chemat imediat elicopterul care la dus la spital la Aosta (a scapat doar cu un ghips). N-a costat nimic pentru ca Adrian avea legitimatie de Clubul Alpin Român (legitimatia de FRAE n-a prea contat). Multumiri ghizilor de la Carrel si personalului din spitalul de la Aosta pentru ajutor.

Eu si Gyury am coborât pe jos, am strâns materialele si am plecat dupa Adrian la Aosta. Înainte de plecare, de la poalele Matterhornului am realizat cât de putin mai aveam pâna pe acoperisul Elvetiei. E bine ca s-a terminat si asa – putea sa fie mai rau. Totusi eram bucurosi ca suntem sanatosi; unii mai mult ca altul :) .