toamna pe grossglockner

În ultima săptămână din septembrie am făcut o ascensiune pe Grossglockner, din Alpii austrieci (aproape 4000m). Asemănător cu Matterhornul , dar nu chiar atât de dificil (comparat cu varianta italiană –pe care o cunoaştem); e totuşi un munte care te pune la încercare şi care e realmente spectaculos (şi frumos).
Trupa a fost : Raluca (cap) şi Adrian(secund) la prima echipă , respectiv Gyuri (cap) şi Gabor (secund) la a doua echipă. Stilul a fost aşa zis expediţionar (fiecare echipă cu o coarda de 8mm lungă de 20m, plus 5-6 bucle expres şi câteva chingi de 1/2m).
Cam enervante echipele de clienţi purtaţi de ghizi în lesă, şi care aveau pretenţia să le tot facem loc,  când în sus, când în jos… şi erau puzderie… astfel că eram nevoiţi să deviem de la traseu, să ne improvizăm puncte de asigurare(sau regrupare)… Dar, să-i înţelegem, ei lucrau pe bani!
Că tot veni vorba, clienţii ăştia nu aveau la ei decât batistă şi periuţă de dinţi; restul venea tot pe telefericul de bagaje. Ce sac de dormit? Ce mâncare? Ce primus? Ce echipament tehnic?… (totul era inclus în preţ!)… Ori noi aveam totul în raniţă (se uitau la rucsacii noştri ca la nişte ozn-uri).
În prima zi (poteca de la parcare la prima cabană) vremea a fost sadică : ploaie, lapoviţă şi la final ninsoare. Am ajuns uzi până la piele (la propriu). Noroc cu camerele de uscat haine şi bocanci (în cabană se intră doar în papuci şi fără echipament tehnic)… şi nici vorbă de primus (doar afară)!
A doua zi, a ieşit soarele! La început poteca cu săritori, apoi gheţar (fără probleme), şi la final cabluri fixe de oţel (aproape ca o via ferata). Cabana arhiplină (la 3500m), fără apă!!! (noroc cu ce curgea la streaşină). Regulile aceleaşi (inclusiv reducerea la cazare de 50% pe legitimaţia de CAR!!!). La asfinţit erau cam -10 grade, perfect senin şi nu găseai un loc de unde să poţi să pozezi panorama!
Dimineaţa, la atac (vreme buna). Trecem la colţari (şi beţe)… gheţarul devine din ce în ce mai înclinat,  gheaţa e sticlă (colţarii abia intra 1-2 mm), iar vântul spulberă în rafale puternice. Abandonăm beţele şi urcăm un culoar de piatră şi gheaţă (mai folosim şi pioletul - dar va fi  mult mai util la coborâre). Culoarul ne conduce susţinut, până ieşim în creastă. Aici cred că era mai bine să abandonăm colţarii , dar nu ştiam că s-a terminat gheaţa si că era, până pe vârf, aproape numai stâncă. Aşa că… în lungimi de căţărare de câte 20m,  când în sus , când în jos, trecem de vârful secundar şi ajungem pe vârful principal.
Câteva poze grăbite, şi… la vale… (mă îngrijora culoarul de sub creastă şi partea superioară a gheţarului  - care erau evident mai greu de coborât decât de urcat). Am mai apelat şi la tehnici alpine (semirapel în chingi, după colţi de stâncă), pioletul a fost de bază… şi am ajuns cu bine pe zona domoală a gheţarului. Aici ne-am permis să ne dam drumul la entuziasm, să facem poza de grup… ce mai : să ne simţim “învingători”. La cabană am înghiţit ceva (nu mâncasem nimic toată ziua) şi , dăi la vale cu  noptierele de rucsaci în spate…
Ne-a prins întunericul pe gheţarul de jos (care era o veritabilă pistă de bob), cu câteva aterizări pe fund am reuşit să ieşim pe zona stâncoasă, numai că era întuneric beznă şi găseam cu greu “momâile” din pietre (puse ca marcaje)…iar prăpastia pândea mereu undeva în stânga… În sfârşit vedem luminile de la cabană şi frontala purtată de Gina, care ne aştepta pe terasă…
Mâncăm, bem o bere (un pic de pălincă plimbată de Gyuri la altitudine) şi ne odihnim fără griji.
Dimineaţa de adio…coborâm poteca spre parcarea maşinilor, printre peisaje mirifice (nu le văzusem la urcare, de ceaţă şi de zloată)… cascade, flori, fluturi şi marmote…(rucsacii tot grei erau…).
La maşini, în parcare, festin regal la 2 primusuri… şi, despărţirea: Gyuri şi Gabor se grăbeau acasă, aşa că au plecat cu o maşină. Noi am mai zăcut la soare şi, spre după-masă, am plecat spre Salzburg.
A început să ploua! Ah,Austria…mereu plouă… ies de pe şosea şi intru prin sate, la nimereală… opresc lângă o biserică , alături era un han. GATA! Vrem un dus, o cină adevărată… culmea, vad o “biblie” plină de schiţe de trasee de alpinism, iar chelnerul ne explică ca el e salvamontist în zona…cina se lungeşte… depanăm amintiri şi păţanii, ne împrietenim (aflăm că şi acolo prietenii se salută cu… SERVUS!). Rămâne să ţinem legătura (scriem  impresii în cartea de onoare a hanului…) şi  plănuim o ieşire la căţărat în pereţii din zona !!!
Dimineaţa plecăm spre casă; vizităm 2-3 ore în Salzburg (am prins zilele oraşului - plin de lume în costume naţionale tiroleze…), apoi urcăm pe autostradă şi… ajungem seara, fiecare îin patul lui, încercând să visăm la următoarea ieşire….
A fost bine, a fost frumos (şi va mai fi)!

Poze aici!
HTML Comment Box is loading comments...