un munte cu multe feţe... ale cui feţe?

Şi a fost o idee…
A intrat în acţiune, s-a planificat  (prea bine), atât de bine încât, din cauza unor evenimente care nu au putut fi controlate, am apărut eu în „peisaj”.
„Peisajul” îmi părea cam straniu, oameni dornici de acţiune, hotărâţi şi încrezători, atmosferă care nu se prea mula cu starea mea de detaşare şi neimplicare. Însă am fost adoptată fără întrebări şi compromisuri…şi m-am lăsat purtată de val, iar acel val, ne-a dus pe culmi… culmile însorite ale unui munte aparent „cu’minte” (mai multă de cât unii dintre noi) şi cu o inimă de piatră (mult prea mare, pentru cei mulţi care i-au râvnit suflarea rece).
Drumul până la poalele încă inierbate, a fost scurt, in ciuda kilometrajului care s-a apropiat uşor de 1000 de km;  în câteva ore, ne-am pomenit făcând rucsacii în ploaie, într-o parcare goală si învăluită în ceaţă.
Prima reacţie a fost să mă întristez, împreună cu ceilalţi suferinzi,  în faţa ploii mărunte, dar de „undeva” a coborât un gând , cum că trebuie să am răbdare : încercarea este doar podul ce străpunge ceaţa, spre poarta castelului fermecat.
După o „tropăială” (sus,sus,mereu în sus) etapizantă, nu numai din punct de vedere al altitudinii ci şi din punct de vedere al vremii : ploaie, lapoviţă şi ninsoare, am ajuns pe la „lăsări de seri” la cabană  (2 801 m alt.). Echipa finalmente completă : Gina, Adrian, Gyuri, Raluca si Gabor, este „întâmpinată” de oameni zâmbitori, iar zâmbetele erau în toate limbile europene (dar cu un entuziasm valabil pentru orice naţionalitate…) şi cu mult dorita supă de roşii („preferata” lui Gyuri).
Somnul peste noapte a fost adânc şi liniştit {cum numai muntele ţi-l poate oferii), însă întrerupt  la un moment dat de un gând plin de entuziasm : am sărit din pat, am alergat la fereastră şi       ( total altfel decât ieri) sub privirea mea de spectator  vrăjit , se desfăşurau  râuri - râuri de munţi, care împânzeau  zarea, se înclinau soarelui , care le încălzea spinările albe…Am ştiut că vom avea o zi minunată…şi am pornit sub protecţia razelor de soare matinale să ne întâlnim cu „marele clopotar” Grossglockner.
Un munte cu multe feţe…
Ale cui feţe?
Şi să ajungi pe vârf , cu cine?
Păi, cu cine reuşeşte să ajungă?
Şi nu va putea să ajungă să atingă cu „mâna” norii, până când nu i-a(sau şi-a) văzut toate feţele
Patru oameni, cu câte patru feţe „văzute”, multiplicate cu câte patruzeci şi patru de feţe „nevăzute”….
Noi am avut onarea să „gustăm ” doar câteva din cele patru ,multiplicat cu patruzeci (şi patru) de feţe şi, cu siguranţă faţa care a iradiat cel mai frumos, a fost bucuria, care se pare că este la fel de rară ca şi aerul (rarefiat  de printre nori).
Şi pentru că, mai mereu există al cincilea element care să dinamizeze „echilibrul” lui patru, mai există o faţă care integrează existenţa „nevăzută” a muntelui.
Până să dăm cu ochii (şi cu colţarii sau chiar cu pioletul) de vârful cel „cu capul în nori”, am urcat şi am traversat, am cucerit şi am căţărat, ţinutul îngheţat al crevaselor şi al stâncilor ţepoase, care, ne-au testat nu doar cunoştinţele tehnice , ci şi respectul faţă de tot ce ni se oferea. Cu cât urcam mai mult, cu atât ne depărtam de timpul înşirat al pământului şi ne apropiam de timpul  unduit al cerului….
După o cina în bucătăria de vară, improvizată în faţa cabanei (aprox. 3500 m alt.) şi după vizionarea unui apus care dezvăluia căldura culorilor solare înghiţite încet dar sigur de colţii reci ai stâncilor ( şi încredintându-ne că îi va da drumul soarelui, dis-de-dimineaţă, ca să ne vegheze paşii şi ziua următoare), am abandonat şi noi înserarea, aceleaşi balene care înghiţise soarele.
Ziua în care am urcat vârful, a fost o zi „fără timp”: fiecare moment care trecea, trecea cu o rapiditate ieşită din comun; pentru mine, ascundea alte multe alte clipe şi momente…. oameni, gheaţă, zăpadă, vânt, cremă de soare, stâncă, apelative în engleză, manevre de coardă, peisaje, soare şi …linişte….multă linişte (în suflet)
Pe vârf, preţ de o secundă nu mai era nimic; paradoxal nici vârful(!!?)…vârful se topise în marea de vârfuri cu spinări albe şi acea mare îmi inundase sufletul…ca apoi, toate să revină cuminţi la ordinea ierarhică prestabilită (atât în cer cât şi pe pământ).
M-am trezit coborând zâmbind (nu că ar fi un lucru straniu  privitorului, în ceea ce priveşte firea mea veşnic „chicotindă”) şi „galopând” ca să nu ne prindă întunericul.
Echipa, formată acum (după grijile şi emoţiile coborârii), din patru feţe zâmbitoare, a făcut un popas la cabana „de pe coama de sub vârf”, popas udat doar cu un ceai cald şi câteva batoane de ciocolată ( timpul era scurt şi mai aveam de coborât !).
Ce a urmat...o coborâre nocturnă. Ce pot spune despre această coborâre, este faptul că nu am simţit-o ca pe o coborâre, ci' mai degrabă ca pe o „ascensiune” (măcar ca dificultate).  Peisajul era total schimbat faţă de cum îl percepusem la urcare, şi, total fără repere (în afara „păpuşilor” din piatră, care, din câd în când apăreau din întuneric ,sub lumina frontalelor, ca să ne asigure că totuşi nu suntem singuri).
Eram ca într-o căldare  inundată de întuneric, străjuită de crestele aspre ale munţilor… Însă, nu trebuia decât să stingi frontala, să propteşti  bine picioarele în zăpada primitoare , să priveşti în sus…şi, bolta, ca o podea veche din stejar, găurită de trecerea timpului, dezvăluia „la etaj” … multă …lumină!!
Urma din visarea luminilor cereşti, urma paşilor care se încăpăţânau să caute calea prin întuneric... toate urmele gândurilor noastre, au dus până la urmă la acele lumini apărute în noapte, la care ştiam  că vom găsi aburinde… ceaiul cald, supa de legume si zâmbetele celui de al cincilea element…Am mulţumit muntelui şi bolţii înstelate, pentru primirea in „locaşul” lor  şi am coborât din înalturi , savurând aburii ceaiului cald (şi îmbrăţişând în palme ceaşca fierbinte, ca pe un obraz drag).

Poze aici!
HTML Comment Box is loading comments...