munţii şi munticeii

Recent am facut un drum cu maşina până la Iaşi. Inevitabil am ales drumul prin Cheile Bicazului. De ce? Simplu! Pentru că ACOLO am fost iremediabil contaminat cu virusul alpinismului… Acolo am făcut primii paşi pe stancă.

La prima vedere, fără nici o pregatre deosebită, fostul gimnast, săritor cu prăjina, săritor de la trambulină, etc. (adică eu…) , a escaladat (cu mici ezitări inerente începutului) Traseul Clasic (4A) din Turnul Bardosului. PRIMUL TRASEU (prin 1972 nu existau trasee şcoală de câţiva metri… ori intrai în perete, ori stăteai pe potecă).
Apoi, ani la rând, măcar la 2 săptămâni,mergeam sâmbătă noaptea cu 3 trenuri din Iaşi până în Chei, duminica escaladăm cel puţin un traseu mare (de la 10 lungimi în sus), şi dacă mai încăpea mai făceam şi un traseu mic (de 3-5 lungimi); şi la final, duminică noaptea, mă întorceam cu alte trenuri în Iaşi, pentru a fi luni dimineaţă la treabă (şcoală).
Aşa am crescut ca alpinist, în pereţii ăştia, prins de beţia MARILOR VERTICALE:
Lacrima de Piatră,
Santinela de la Gâtu Iadului,
 Fisura Neagră (mai mult iarna),
Fisura Artei.
Ieşirile în alţi munţi (cu pereţi adevăraţi), le făceam în Bucegi (vara/iarna), Piatra Craiului (vara/iarna), Buila-Vânturăriţa (vara), Retezat (iarna)… şi astea, de multe,multe ori pe sezon…
Din păcate, azi, mulţi dintre aceşti PEREŢI ADEVăRAŢI au ajuns aproape neumblaţi de “alpinişti”… (poate ar trebui spus mai bine “escaladatori”, că alpiniştii s-au cam terminat…)
Sentimental, mai sunt legat de aceşti pereti cu doua evenimente :
Aici, in Peretele Mariei, am “zburat“ din creastă, cât a fost coarda de lungă (40m legat fără ham!), i-am ars palmele şi hanuracul unui puşti de 16 ani (nu exista 8!), dar am scăpat nevătămat şi, mai ales, nu am abandonat…
Tot aici, în Creasta Fetelor am cunoscut-o pe cea care este şi acum lângă mine (cu cei 3 copii) şi cu care, am învins atâtea în marile încercări ale vieţii…
Fără falsă modestie, pot să zic că m-au tentat întotdeauna încercarile adevarate: pereţii adevăraţi, viaţa adevărată…
Dar să revin la povestea cu maşina pe şoseaua de la Lacu Rosu!
Cum ieşi din Chei, în primul sat, un sat cu căsuţe din poveste, la 10 m de şosea, se află o stâncă (am pozat-o dintr-o parte şi din partea opusă) care are mai mult perete disponibil,  decât tot Vadu Crişului şi Şuncuiuşul la un loc !
Iar această stâncă este virgină ca trasee de alpinism!!
De ce? Simplu!
Pentru că la 3km mai la deal, se află PEREŢII ADEVĂRAŢI şi nimeni nu se coboară la “pietricica” asta  (nici cu gandul)…
PUR ŞI SIMPLU, ACOLO GÂNDEŞTI ALTFEL !!!
Şi ca să se inteleagă mai bine, le recomand cu căldură, celor ce cred că Vadu e un fel de Mecca, să caţere în Turda, Herculane, Postăvaru (nu zonele cu pereţi MARI, dar cu PEREŢI) şi se vor uita după aceea… ALTFEL la “pietricica” de pe malul Crisului Repede, care, pe zi ce trece, devine din ce în ce mai mult, un fel de PANOU  DE CĂŢĂRATRE (ceva mai mare) …
Cu sinceră prietenie,
Un alpinist de modă veche (or fi aparut alţii… de modă nouă?)

PS: Când eram copil, locuiam aproape de portul din Timisoara (Zona Industrială era aprovizionată şi pe apă din Yugoslavia). Stăteam şi admiram marinarii în uniformele lor făloase, şi, visam să mă fac marinar (când voi fi mare)...Mai târziu (ca pionier evidenţiat la învăţătură), am fost trimis în tabăra (de pionieri) la.... MARE !!! (unde am văzut marinari adevăraţi!)...Întorcandu-mă acasă, am privit cu zâmbet îngăduitor "marinarii" de Bega (şi n-am mai vrut să mă fac marinar).
     Cu zambet îngăduitor mă uit acum la "alpiniştii" de Vadu Crişului (sau de Şuncuiuş!)... Mai corect (poate) s-ar numi "escaladatori"; escalada e un sport (alpinismul NU e sport!!!); un sport deci, foarte frumos (şi cu priză la public), dar, cu sportivi fără denumire... (alt neajuns, SINCER, nu le gasesc....)

HTML Comment Box is loading comments...