Nea baticu - visator sau vizionar

Ne-am cunoscut prin 1984, prin intermediul unor speologi (o fi facut si speologie Nea Baticu?). Nu stiam mai nimic despre dansul. Pe vremea aceea, a “centralismului democratic”, informatiile valabile veneau doar prin Federatie (“tatucul”, respective “mamuca” suprema). Iar la Federatie, capitolul Baticu era nu doar inexistent, ci chiar prohibit.

Pe atunci ne chinuiam sa infiintam un club mai altfel, nu ca anexa sindicalista, inregimentata unei structuri mai mult sau mai putin politizate.

Ne-a surprins modul foarte structurat in care Nea Baticu ne-a creionat modul in care s-ar putea constitui un ONG (!?). Asta inteleg acum! Atunci, cu 5 ani inainte de iesirea din bezna, ni se pareau chestiuni ce frizau SF-ul… Si, cu toate astea, samanta aceea de gand a germinat latent si, in 14 februarie 1990 existam ca si club privat cu toate actele aferente. Cred ca, la 53 de zile de la asa zisa revolutie, suntem primul club creat ca ONG in Romania (indiferent de ramura sportiva).

Iar asta, in buna parte, datorita unei idei vizionare perceputa cu 5 ani in urma.

In perioada 1985-1986 am organizat 4 scoli de initiere, doua de vara, doua de iarna. Cele doua de vara, au fost direct supervizate, cu tact si cu blandete de Nea Baticu.

Noi eram tineri, galagiosi, pusi pe sotii, si cu toate acestea, programul a decurs impecabil; au fost atinse toate punctele fara cel mai mic incident. Si asta, fara regimul cazon, rigid, teapan, pe care il vazusem (si aplicasem) la scolile Federatiei.

In plus, scoala se desfasura interactiv, nu curgea doar intr-un sens, dinspre atotstiutori spre novici. Fiecare spunea ce credea, iar ideile se decantau de la sine, intr-o ierarhie pe care n-o contesta nimeni (chiar daca aveai tot dreptul sa-ti pastrezi anumite rezerve). Aceasta decantare se realiza in baza unei matrici valorice insinuate in mod subtil si imperceptibil de catre Nea Baticu (evident, in mod instinctiv nu regizat). Si garantez ca nici unul dintre rebelii, nebunaticii, neconformistii reuniti in acele scoli, nu a gandit macar o data ceva de genul:”ce mai vrea si mosulica asta?”.

Apoi, m-a mirosit Nea Baticu ca as putea tine destul de bine pixul in mana si m-a determinat sa scriu o monografie a zonei Defileului Crisului Repede. M-am apucat de treaba si i-am prezentat un dosar dactilografiat de care eram mandru peste poate. Dupa ceva timp am primit o recenzie aproape la fel de stufoasa… Atunci am inteles ce inseamna respect fata de cuvantul asternut pe hartie. Ceea ce scrisesem eu, scrisesem mai mult cu sufletul, fara sa verific in amanunt datele inserat sub forma de cifre (ani, cote, lungimi, etc) sau nume (locuri, persoane, evenimente, etc). La urma urmei, era o carte de alpinism, nu de istorie... Ei bine, cu Nea Baticu nu mi-a mers . Am refacut-o, i-am mai prezentat-o o data, si abia apoi a depus-o la editura , cam prin martie 1989. Dar, a venit „revolutia”, editura Sport-Turism s-a cam volatilizat, iar manuscrisul meu, cine stie pe unde o mai fi... Mai am insa recenzia cu scrisul ordonat si meticulos al lui Nea Baticu.

Tot in vremea aceea, lucram la mai multe premiere alpine.

In primul rand asta l-a deranjat: de ce lucrez la mai multe? Asta nu e lucru in fabrica, sa produci mai multe repere pe diverse linii de fabricatie. Un traseu este o entitate aparte, definit mental, nu fizic, incepand cu denumirea, conceptia, realizarea, prezentarea, parcurgerea ulterioara, si cate altele...

In conceptia dansului, parcurgerea ar trebui realizata dintr-o singura intrare. Si asa si este corect. Acesta este spiritul alpin adevarat! Dar pentru asta trebuie sa poti trai doar pentru munte. Sa-ti permiti sa nu faci altceva. Sa lucrezi numai in stilul asta, progresiv, pe trasee din ce in ce mai dificile, mai evoluate, ridicandu-ti permanent si continuu abilitatile, fara fracturi, fara devieri, fara substituiri ! Ori noi, pe vremea aceea, construiam in primul rand socialismul (abia daca aveam duminicile libere)... Ar fi insemnat sa nu mai facem alpinism de loc. Si indraznesc sa sper ca „surogatul” de alpinism pe care l-am trait, nu a fost chiar un spectacol de manele sustinut la Atheneu (si nici invers). De netagaduit, n-a fost in spiritul alpinismului adevarat, pur, cristalin. A fost un modus vivendi (sau altfel spus, un alt „nechezol” , pe langa cel ce inlocuia cafeaua -acesta inlocuia alpinismul- ).

In schimb, am fost de acord amandoi, ca un traseu trebuie dus pe acolo pe unde vrea si muntele! Trebuie sa intri in comuniune cu muntele, sa-l cunosti, sa-l indupleci, sa-l faci sa se lase cucerit. Nicidecum sa intri ca buldozerul, sa tragi o „directisima”, de jos pana sus, sau, mai groaznic (pentru Nea Baticu) de sus pana jos (!), si s-o mitraliezi cu pitoane. Si toate astea fara sa parcurgi traseul intai cu ochii mintii, si abia apoi cu degetele si cu pasul.

Si inca ceva: nu accepta decat pitoanele pana (prin batere in fisuri). E drept ca sunt cele mai folosite in stilul expeditionar alpin ( deci la originile cele mai curate ale alpinismului -la noi sa-i zicem „carpatism”-). Dar acolo, fiecare mergea aproximativ(!) pe acelasi traseu in caz de repetare a parcursului; de fiecare data exista o oarecare contributie personala (inclusiv in noi pitoane batute – dar si scoase, de regula, de secund-).

Ori la noi,traseele raman „batute in cuie” ( si mai ales erau batute in cuie prin raportul de omologare). Acest raport de omologare era specific alpinismului competitional (o excrescenta generata in mod tipic de contextul sportului sindical, caracterizat de bilanturi obligatoriu triunfaliste).

Ori alpinismul, in mod normal, nici macar nu e sport (excludem escalada). Pentru ca, in alpinism, nu te bati cu alt sportiv (absolut false, desuete si fara suport orice clasamente de acest gen), nici macar cu muntele nu te bati (incerci sa-l indupleci, altfel platesti -chiar scump-), ci te bati cu tine insuti, cu propriile tale slabiciuni. Si uite asa, daca incercam sa-l conving ca un spit e oricum, inginereste, mai bun ca orice piton, nu prea reuseam, in privinta respectului datorat muntelui, ne intelegeam perfect.

La urma urmei, mai curat, mai ecologic, ar fi sa cateri la „nuci” si la „frenduri”.Am avut o astfel de experienta la Yalta, unde se catara exclusiv la nuci; si nu m-am simtit prea confortabil cand aproape la fiecare traseu gaseai o cruce la baza. In conditiile alea, te uitai cam lung la cele 10 nuci din set care trebuiau sa-ti ajunga pentru cei 300 m de perete.

Apoi, un alt aspect pentru care aveam rezervele mele (dar pe care nu le mai am) erau ...scaritele.... Au ramas celebre printre noi, cursantii lui Nea Baticu, cuvintele sale: „Calcati stanca, nu va spanzurati de ea!”. Cred ca e bun de motto, pentru orice referire la alpinism sau catarare. Doar ca , pe vremea aceea, in alpinism ne cam „crescusera muschii pe creier” (fenomen destul de des valabil si azi, chiar daca, cu alte conotatii). Pe vremea aceea deci, scaritele erau regina neincoronata a alpinismului.

Va pot spune ca am avut prin 1975 (daca nu gresesc), o tentativa de a parcurge „Trei Surplombe” iarna (in etapa de campionat, cu echipa Iasului).

Am intrat 6 coechipieri, sa ne putem sustine, ajuta... Placa de la baza era sticla, si traversarea ei, complet neasigurati (eventualele pitoane erau sub ghiata) a fost deja o incercare serioasa. In perete, era relativ mai curat, dar ne gandeam cu groaza la un posibil „zbor”. Pana la surplombe, a cazut un coechipier cam 12 m. Noroc ca a tinut pitonul; altul nu mai era ! Cand primul cap a ajuns la surplombe ( unde speram cu disperare sa ne salveze....

scaritele !) , ne-a invaluit ceata, de nu vedeam prima asigurare executata, nicidecum urmatorul piton. Asa ca, am sunat retragerea... A fost o experienta pe care am cam visat-o cu transpiratii reci.

Acum, cand ma gandesc inapoi, imi vin in minte multe, vrute si nevrute, si care, parca au trecut nedrept de usor pe langa noi.

E bine ca-l pretuim pe Nea Baticu si-i cinstim memoria. Mie insa, imi pare rau ca nu l-am pretuit mai mult cat inca era in viata... Sa fie adevarata zicala ca nu poti pretui ceva la adevarata lui valoare, decat dupa ce pierzi acel ceva ? In privinta mea cel putin, sper ca Nea Baicu, de acolo de sus unde este, ma priveste zambind cu blandetea pe care i-o cunosc, si ma iarta.