Nea baticu - 13 ani...

Articolul l-am gasit publicat pe blogul www.ovidiublag.ro şi prin amabilitatea domnului Blag am primit acceptul de a republica articolul despre Nea Baticu scris de Mihai Vasile în 21 ianuarie 2011 cu titlul "Niculae Baticu, treisprezece ani de la trecerea în nefiinţă". Pozele sunt conform autorului din arhiva Niculae Baticu - prin bunăvoinţa d-lui Mircea Săndulescu. Mai jos l-am reprodus integral...

"Pe data de 20 ianuarie 1998, Niculae Baticu, unul dintre cei mai cunoscuţi alpinişti români, pleca spre alte tărâmuri. Ieri, câţiva dintre cei care l-am cunoscut, ne-am întâlnit la cimitirul Izvorul Nou din Bucureşti pentru ca, în tăcere, să-i aprindem o lumânare şi să-i punem o floare pe mormânt.  Îmi este foarte greu şi acum, după atâţia ani, să scriu la trecut despre nea Baticu pentru simplul motiv că el este tot timpul prezent în preajma mea. Sunt puţine zilele în care, cu unul sau cu altul dintre prietenii mei, să nu discut despre ce ar fi făcut Baticu dacă… ce ar fi gândit Baticu despre… ce ar fi scris Baticu în legătură cu… sau chiar cum ar fi trecut Baticu un pasaj mai dificil dintr-un perete oarecare.

Stau lângă crucea pe care, cu migală, Doru Vasilescu a întărit cu vopsea numele lui nea Baticu şi gândul îmi zboară spre Amintirile unui alpinist, cartea publicată în 1981. Anul trecut, împreună cu Mircea Săndulescu, am avut plăcerea să parcurg manuscrisul complet al Amintirilor pe careNiculae Baticu le intitulase Jurnalul unui alpinist şi aviator.Citind paginile scrise la maşină n-am putut să înţeleg de ce ele nu au fost publicate ca atare. Prin anii ’80 se spunea că textul a fost scurtat din cauzaantecedentelor politice ale autorului dar şi din cauza cuvintelor mai puţin ortodoxe scrise de Baticu despre unii dintre alpiniştii vremurilor lui. Trebuie să vă spun că n-am găsit paragrafe care ar fi trebuit eliminate. Dacă n-aş fi trăit vremurile în care au fost puse pe hârtie Amintirile aş putea chiar să-i reproşez lui Niculae Baticu o anumită autocenzură! Astăzi o să vă dezvălui un paragraf nepublicat care apare în manuscris şi care se referă la întâlnirea dintre Niculae Baticu şi un mare alpinist al secolului trecut.

„Iarna 1941-1942 a fost grea şi de tristă amintire. N-am avut un lemn acasă, nu aveam serviciu. Totuşi am făcut faţă onorabil vizitei doctorului Karl Prusik, renumitul alpinist austriac, inventatorul nodului care-i poartă numele. Am petrecut împreună Crăciunul 1941 şi Anul Nou 1942, ca între alpinişti, într-o atmosferă prietenească. Cu această ocazie am fost invitat la Viena ca să vorbesc despre alpinismul românesc. Cu toate insistenţele doctorului Prusik nu m-am dus. După victoria asupra Eigerului alpiniştii austrieci apăreau ca nişte titani. M-am considerat prea mic faţă de ei şi nu prea aveam ce să vorbesc în faţa lor despre alpinismul românesc. Despre ce puteam vorbi atunci? Că avem 57 de cluburi şi asociaţii în ţară? Că cine dorea să se facă „preşedinte”, să scrie că este preşedinte, înfiinţa o societate turistică alpină? Nu, nu mă puteam duce. Eram prea tineri şi ca vârstă şi ca alpinişti. Noi nu cunoşteam atunci întregul potenţial, zestrea alpină pe care natura ne-o dăruise. Şi apoi de ce să-i chemăm pe ei să vină să urce munţii noştri? Să le arătăm că din cauza egoismului, a neînţelegerii ideii de alpinism, noi nu suntem în stare să-i urcăm? Că deşi avem o şcoală de alpinism nu mergem acolo să învăţăm a ne căţăra din mândrie şi din orgoliu ci preferăm să rămânem la faza primitivă? Nu, nu mă puteam duce. Şi astfel traseele alpine din munţii noştri au fost urcate de români, nu întotdeauna în condiţii de fair play alpin, aşa cum o cere „jocul”, ci în condiţii de „construcţii”, dar au fost urcate, totuşi, de români.”

Vă las pe dumneavoastră, cei care veţi citi acest paragraf, să răspundeţi la întrebarea: ce era subversiv în rândurile de mai sus? În timp ce lumânările continuă să ardă mintea-mi zboară şi spre Peter Aschenbrenner, un alt mare alpinist austriac de la care Niculae Baticu a învăţat cum trebuie să se caţăre atunci când a participat la Şcoala de instructori de alpinism din masivul Wilder Kaiser din Austria, în anul 1938. La o primă privire am fost tentat să cred că aceea a fost singura întâlnire dintre cei doi alpinişti. Căutând, însă, date despre viaţa lui Aschenbrenner am găsit o informaţie care m-a bulversat. Baticu şi Aschenbrenner au plecat împreună în călătoria spre eternitate. Pe 25 ianuarie se împlinesc tot 13 ani de când şi Peter Aschenbrenner a părăsit această lume…"

HTML Comment Box is loading comments...