e vara amintirilor

Vara asta, am avut parte de două evenimente pline de amintiri plăcute ….
La Vadu Crişului s-au adunat bătrânii alpinişti care şi-au petrecut tinereţea (şi) în aceşti pereţi…
Apoi, în Retezat, ne-am întâlnit cu foşti elevi de la şcolile SPAL.

Despre acestea două întâlniri, vorbesc pozele ataşate (aici şi aici)…

Iar dacă tot s-au stârnit amintirile, mi-am adus aminte că am scris câteva rânduri pentru site-ul Salvamontului, despre alpiniştii cunoscuţi, si care, au plecat (din păcate si nedrept) dintre noi….
Cu o lacrima uscata în colţul ochilor, aştern şi aceste rânduri (care nu au mai fost publicate de Salvamont - cel puţin deocamdată).

 

Remember Dobray Peter

Un mare domn al alpinismului orădean…
Pe lângă stofa lui de om şi educaţia de acasă, se mai simţea şi şcoala muntelui de la Cluj (şcoală pe care o admir în mod deosebit, deşi am cu totul alte obârşii).
Când am ajuns eu la Oradea, am fost primit puţin cam ca “auslender”…
Peter însa, deşi era o personalitate în club, m-a primit cât se poate de natural, facilitându-mi integrarea.
Nu am avut plăcerea să căţărăm niciodată împreuna, dar ne-am întâlnit de multe ori pe munte.
Era şi un foarte bun organizator,  fiind printre cei ce au pus bazele Salvamontului (anterevolutionar) în Bihor (si din care, cu onoare am făcut parte).
Era un talent multilateral, realmente fantastic; nu cred că ar fi existat sport pe care să nu-l poată aborda. Avea o îndemânare nativă deosebită. Împreună cu doctorul Bonhyai, cred că au fost printre primii care au zburat cu parapanta în Bihor.
Schia splendid, de-a dreptul artistic.
O data, la Stână, schia în slip. Eu nu îndrăzneam să renunţ nici măcar la mânuşi… şi, ca să zic şi eu ceva, i-am zis: “ai grijă la şmirghel”; peste câteva ore l-am văzut la cantină, cu o bucă realmente carne vie (nici pantalonul nu-l putea îmbrăca). Mai bine-mi muşcam limba…
Din păcate, nu toate accidentele sunt anecdotice…
Un zbor (în Tatra dacă nu greşesc) i-a frânt aripile, lăsând lumea noastră mai săracă... Mult mai săracă…

 

Remember Mircea Letea

Mircea, era omul cu care am făcut poate cea mai firească legare în coardă (cu toată diferenţa de vârstă): aveam acelaşi stil de căţărare, acelaşi ritm, dozaj al efortului şi al riscului…, simţeam muntele la fel… nu simţeam deloc nevoia să vorbim pentru stabilirea manevrelor; vorbeam doar despre cât de frumos e peisajul, vremea, traseul…
Terminasem Anonimusul, şi, nimeni nu se înghesuia să-l încerce; cu o duminică înainte l-au făcut (prima echipă după premieră) Pufi şi cu Indianul (din Cluj). Au ieşit pe întuneric (Pufi nu prea vedea pitoanele), Indianul a zburat câţiva metri la începutul traverseului final…Traseul era atunci pe pitoane (nu ca azi), în tavan era o buclă de cordelină într-o clepsidră mică si cam fisurată…
Stăteam în poiană şi ne uitam la Criş, cu spatele la perete. La un moment dat, Mircea se scoală şi-mi zice: HAI! Cum mergem? Ca de obicei: cap schimbat… şi, am intrat în traseu…
La ieşire, l-am întrebat cum i s-a părut. A stat un pic pe gânduri, uitându-se cum curge Crişul jos în vale şi a zis: cel mai mult mi-a plăcut ultima lungime… e… cum sunt mângâierile de după o partidă de amor (nu sunt exact cuvintele lui!)
Ăsta era Mircea, căuta întotdeauna plăcerea căţărării. Probabil alţii ar fi fost entuziasmaţi de ce chinuială a fost pană acolo, de cât de riscant a fost… Nu, Mircea decanta întotdeauna altceva…
Ca şi mine, Mircea nu considera alpinismul ca fiind sport. Din cauza asta am lucrat foarte greu cu el în sistem competiţional: când avea el chef , mergea excepţional, când nu, nu. La el nu mergea cu “e musai”.
Mă tem că şi în viaţă Mircea era un rebel, un neadaptat (neadaptabil)… A plecat în Austria căutând o viaţa nouă, şi unde, era cât pe ce sa rateze fatal un zbor cu parapanta… atunci s-a agăţat de viaţă…
L-am văzut prin 94 (parcă) , venise prin Oradea să-i vedem fetiţa… şi i-am zis : ai făcut şi tu ceva în viaţă pentru cei din jur, nu pentru tine… Poate că am fost puţin dur, dar de la mine, Mircea a primit-o cu prietenească nesupărare.
Dacă ştiam, tăceam…
Mă mai uit in albumul cu poze retro (alb/negru), îl vad pe Mircea şi parcă nu pot să cred că a refuzat să mai lupte, că nu a mai găsit plăcere nici în schi (făcea un schi-extrem fantastic), nici în zbor, nici în căţărat, nici în zâmbetul fetiţei lui…
Dumnezeu  să-i dea un pic de odihnă… (şi să îi ierte gestul…)

 

Remember Papy

Ca mulţi alţi alpinişti care ne-au părăsit, şi Papy era unul de un bun simţ fantastic…(de ce Doamne tot pe ei îi alegi?). Nu l-am văzut să participe într-o dispută vreodată.  Uneori  stătea singur şi fredona ceva pentru el  (am aflat într-un târziu ca erau “Anotimpurile” lui Vivaldi).
Dacă era ceva de trăbăluit, ori la trasee, ori în peşteri, pană să se urnească “vedetele”… el era deja cu lucrul în mână. Pentru orice aveai nevoie de ajutor , Papy era disponibil.
La o Alpiniadă, prin 87 (parcă), beţivii din Vad au transformat întrunirea în “Caftaniadă”. Zburau pumni şi picioare (sticle chiar), şi la un moment dat nici nu se mai ştia cine cu cine ”votează ”. Şi printre toate, se strecura Papy cu figura lui angelică, încercând să-I împace pe unii si pe alţii…
Ăsta era Papy, generosul Papy…
Nu prea am căţărat împreună (aveam temperamente diferite), deci nu pot spune prea multe la acest capitol. Ii plăceau la fel de mult peşterile (mie mai puţin). Am încercat şi eu scufundări de peşteră cu Borodan, şi deşi sunt înotator bun (am trecut înot Dunarea la Galati), nu m-am simţit de loc confortabil sub apă în peşteri …(şi am abandonat).
Nu pot spune cât de bun era Papy în (sub) apă , dar tentaţia acestei aventuri l-a costat nedrept de mult…
I-am dedicate un traseu în gura peşterii unde…s-a întâmplat tragedia…
Traseul a cam fost dezafectat (ca si plăcuţa pe care i-am pus-o), dar Papy, în generozitatea lui imensă, sunt sigur că ne priveşte de sus împăciuitor (şi zâmbind cu sufletul lui mare).

 

Remember Zoli Buzaşi

Alt om de mare caracter, plin de bun simţ, educat… plecat din rândul nostru, din nou, parcă revoltător de nedrept…
I-am cunoscut familia şi pot spune că era de aşteptat ca Zoli sa fie aşa cum l-am ştiut…
Datorită vârstei şi contextului, ne-am întâlnit puţin pe munte, dar pot să confirm că era un talent deosebit şi pe stâncă şi pe zăpadă. Şi foarte bun meseriaş în alpinismul utilitar (aici chiar ne-am mai intersectat din punct de vedere tehnic, şi, aveai cu cine discuta).
Îmi amintesc că era în armată, la Dinamo Braşov (eram oarecum prieten cu antrenorul sau). Drumurile mele (din diverse motive) treceau des prin Braşov, aşa că, la unul din drumuri, mama lui   m-a rugat să-i duc un pachet. Am acceptat cu mare plăcere. Când m-am dus să iau pachetul, am constatat că e vorba de o ditamai sacoşa plină cu borcane: Zoli era vegetarian şi nu punea gura pe nimic de la popotă.
Colegii lui (mulţi de dincolo de Carpaţi) cam făceau “bâză” de bietul Zoli, dar el îşi vedea de treabă , liniştit, fără să-i bage în seamă. El ştia care îi este drumul…
Din păcate, peste ani, sub ochii fostului lui antrenor de la Braşov, într-o primăvară, Bucegii l-au răpit pe Zoli dintre noi…
Zilele trecute, am admirat (din şosea) Valea Albă, Colţii Morarului, Coştila…
Sigur, pe acolo, pe sus, mai hălăduieşte din când în când şi Zoli al nostru,  cu pletele lui creţe…

 

HTML Comment Box is loading comments...